Această carte este scrisă pentru a aduce lumină căutătorilor aflați în căutarea a ceea ce sunt cu adevărat. Este scrisă din vederea a ceea ce sunt și ești și încearcă să străpungă multe noțiuni create în mediul online legate de dualitate, non-dualitate, separare și multe altele. Toate acestea sunt doar niște teorii pe care mintea le-a auzit de la diverși maeștri, imaginat, poate chiar și experimentat, însă ele sunt doar concepte create de către mintea însăși.
Recunoașterea a ceea ce ești cu adevărat este foarte ușoară și poate avea loc prin aproape orice persoană, printr-o simplă ghidare în care se va indica către Tine, cel real. Ceea ce ești cu adevărat nu este o stare de experimentat, nu este o percepție în care te simți una cu totul, nici un extaz pe care persoana îl experimentează și nici un loc în care persoana ajunge prin diverse meditații sau chiar aleatoriu. Ceea ce ești cu adevărat este conștient de această persoană și de tot ceea ce experimentează ea, însă Tu nu experimentezi toate astea.
Vom detalia pe parcursul acestei cărți care este jocul acestei iluzii în care apare un eu care are o minte, un corp, simțuri, emoții și experimentează “viața”.
Mintea psihologică, deși pare că vorbesc despre o altă minte, a mai fost numită „ego”, „sine fals” sau cum îmi place să o numesc, „umbra minții practice”. La rădăcina ei se află frica — da, frica de moarte. Iar această frică poartă nenumărate măști.
Așa cum spuneam, rădăcina este frica de moarte, iar prima mască purtată de frică este atașamentul. Am menționat deja acest lucru în capitolul “Când se naște eul”. Atașamentul apare imediat ce bebelușul începe să reacționeze la nume, când îl aude. Apoi se formează mintea psihologică, odată cu atașamentul față de mamă. Vedem că, atunci când bebelușul este luat din brațele mamei sau ale celui de care este atașat, începe plânsul — plânsul fricii, al nesiguranței (adică al fricii fundamentale de „moarte”).
Dacă priviți atent, acest mecanism continuă să se dezvolte: atașamentul față de părinți, apoi față de iubit(ă), față de casă, obiecte, serviciu, bani, copil… întreaga minte psihologica este construită pe aceste ramificații ale aceleași frici de bază.
O altă mască a fricii este credința. Atașamentul nu poate exista fără o credință care îl susține. Și, dacă ne uităm cu atenție, credința este o mască foarte puternică: credința în ce îți spun părinții, profesorii, biserica, societatea sau partenerul.
Dar cea mai mare iluzie a minții psihologice este credința „că faci”. De mic copil apare credința că faci, că ești autorul a tot ceea ce se întâmplă. Aceasta este cea mai mare și puternică iluzie a minții psihologice. După recunoașterea a ceea ce ești, se vede clar că această minte psihologică sau ego care spune că face, nu a făcut nimic vreodată. Singurul lucru pe care îl poate face este doar să comenteze pe baza a ceea ce se întâmplă deja. Dar repet, acest lucru se poate vedea doar după recunoaștere; până atunci, pentru cititor nu este decât o credință în ceea ce este scris...